2 oct. 2013

Vreti sa omorati pe cineva?


Stiti, da? Una dintre cele mai simple cai de a omori un om in Romania este sa treci peste el cu masina. De pedepse mai mari de 2-3-4 ani (de obicei cu suspendare) pentru aceste crime nu am auzit. Ce naiba, unii ucid familii intregi, apoi isi reiau aparitiile la televizor si fac misto de altii.

De ce sunt atat de uzuale aceste "accidente"? E lesne de inteles, din cauza gradului de civilizatie a concetatenilor nostri de la volan. Traim printre animale care arata ca oamenii, dar nu sunt si nici nu se comporta ca si cum ar fi. 

De ce sunt atat de uzuale aceste "pedepse" indulgente? Pentru ca, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, animalul din spatele volanului este un copil de bani gata, un membru al familiilor din lumea buna a Romaniei, familii de politicieni, afaceristi, baroni locali, interlopi bine infipti pe langa politie etc. Ati prins ideea.

Astazi am mai dat peste o stire proaspata din acest ciclu si, recunosc, am ramas minute bune privind fotografia victimei si cele cateva randuri de informatie:


Asa ca am alcatuit o colectie sinistra a altor "accidente" in care oamenii sunt striviti cu nesimtire in timp ce indraznesc sa treaca strada in Romania:




Uneori, pietonul mort este scos vinovat, iar rudele puse sa plateasca pagubele masinii criminalului:





Si, chiar adineauri, o politista a omorat un om si a schilodit un altul in timp ce traversau pe trecerea de pietoni:


Exemplele pot continua la infinit, iar ele nici macar nu arata situatia reala din Romania noastra de zi cu zi. 

Multi dintre cei care se stiu cu musca pe caciula sar cu argumentul cum ca "si pietonii au vina lor, ca nu se asigura". Acestora le transmit sa faca rost de o franghie groasa si sa se spanzure. Soferul este obligat intotdeauna sa acorde prioritate pietonilor. Punct! Chiar daca are semafor pe intermitent, chiar daca se grabeste, chiar daca zebra nu se mai vede. Nu, pietonul nu este obligat sa cerseasca indurare din ochi soferilor care se apropie, nici sa astepte o ocazie buna pana pierde culoarea verde a semaforului, nici sa alerge pe trecere chiar daca e in varsta (doar traim in tara in care batranii sunt calcati cel mai des pe trecere pentru ca se misca prea incet), nici sa astepte mai multi pietoni cu care sa faca o coalitie pentru a putea indrazni sa traverseze in grup ca e mai greu sa intri in ei daca sunt in turma.

La noi, nu numai ca pietonii sunt ucisi pe trecere la ordinea zilei, ci, in plus, ucigasii aproape niciodata nu opresc masina, ci fug de la locul accidentului, demonstrand inca o data faptul ca animalele traiesc printre noi si conduc masini. Fiti sinceri, cate persoane care nu au dat spaga ca sa obtina permisul de conducere cunoasteti? Sau carora nu li s-a propus acest lucru de catre instructor, familie, prieteni, politisti, cunostinte?

Intotdeauna constat cu amaraciune ca mi s-a inradacinat profund in reflexe sa ma precipit si sa ma uit in toate partile cand traversez strada in tari civilizate, iar faptul ca soferii de acolo opresc cu 5 metri inaintea trecerii si asteapta relaxati sa trec eu mi se pare ceva fantastic la care nu am dreptul.

Ce pacat ca nu poti alege tara in care te nasti.



11 aug. 2013

Timid, pe harta lumii - Selah Sue pe 22 septembrie

Sa va spun de ce mi se pare deosebita fata asta. Ar fi fost usor pentru ea, o belgianca alba cu chip de copil care suna ca un jamaican androgin, sa cada in ridicol, si inca exista o linie fina de demarcatie intre ce face ea si derizoriu, dar ceva face totul sa mearga si sa ramai hipnotizat cand o asculti, cand o privesti. Iar cautarea acelui ceva e un dulce demers fara finalitate caci nu cred ca vom putea vreodata sa punem degetul pe el.


19 iul. 2013

Avem o tara frumoasa, continuarea o stiti

Ma gandeam sa merg in weekend la Mogosoaia. Cu trenul. Ca doar avem ce vizita, ca doar huliti mai sunt cei ce au tupeul sa-si petreaca vacantele in alte tari cand noi avem atatea si atatea minunatii de vazut la noi in Romanica. Asta cu hulitul celor ce cuteaza sa plece in concediu sau in weekend-uri in strainatate e un curent des intalnit printre blogării aceia care se duc sa "dea o tura" si sunt niste neintelesi de catre cei care isi urca fundul in avion si aleg sa-si risipeasca agoniseala de un an in locuri in care sunt respectati ca oameni.

Asa ca ma gandeam sa merg si eu cu trenul la Mogosoaia. Spre surprinderea mea, pe infofer chiar apar curse de cateva ori pe zi.

Incercand sa aflu daca este realmente posibil acest lucru, dau peste urmatoarea intamplare:

"Noi am ajuns la Mogosoaia cu trenul, si cu ocazia asta vreau sa spun ca am asistat la un incident nefericit la coborare in halta Mogosoaia: noi eram vreo 70 iar trenul a stat mai putin de un minut, astfel ca o parte din colegi n-au mai apucat sa coboare, fiindca trenul s-a pus in miscare; in plus doua colege au sarit din trenul in mers si s-au lovit cam rau. Eu nu-mi imaginez cum se poate intampla asa ceva: conductorii nu se uita sa vada daca mai coboara inca lume din vagoane? Sau poate se cred in vestul salbatic unde era cool sa sari dintr-un tren in mers? Fiindca in zilele noastre nu e prea cool, credeti-ma, cele doua fete se puteau rani destul de serios. Iar ceilalti colegi nu stiu ce au facut pana la urma, sper ca n-au ajuns la Urziceni in trenul cu pricina…"

De aici.



13 iul. 2013

Girls

Niciodata nu am fost mai mandra ca femeie de un serial. De fapt, Girls e despre si pentru fete, dar nu ai cum sa il urmaresti si sa nu iti aduci aminte de perioada aceea de dupa adolescenta, dar dinainte de womanhood. Nu pot decat sa regret ca nu exista acest serial "pe vremea mea", ceea ce nu ma impiedica sa il urmaresc acum cu fluturi in stomac si un nod in gat. Din dorinta oamenilor de a gasi corespondente si de a baga totul intr-o categorie, a aparut la un moment dat o comparatie ubicua - cum ca Girls ar fi o varianta mai nu-stiu-cum (mai inteligenta, mai spirituala, mai tinereasca, mai realista) a serialului Sex and the City. Mie mi se pare o comparatie fortata, singurul criteriu de asemanare fiind ca e tot cu un grup de fete in New York, dintre care una e mai importanta. Nu-i asa ca suna tâmp?

In orice caz, daca ati fost vreodata o fata de 20+ de ani macar un pic inteligenta si un pic dezorientata intr-un oras mare - nu o fi Bucurestiul un New York, dar merge - e musai sa va placa Girls.

Nu stiam pana astazi ca exista o serie Inside the Episode, in care creatoarea serialului, Lena Dunham, vorbeste pe scurt despre fiecare episod. Mi s-a parut minunat.

Va las cu explicatiile ei pe marginea episodului meu preferat (nr. 5 din seria 2), atipic pentru restul serialului:


11 iul. 2013

The Canyons

Un thriller erotic neo-noir cu un scenariu scris de Bret Easton Ellis, in care joaca Lindsay Lohan (e fascinanta in decrepitudinea ei, in contextul asta), un star porno masculin si Gus van Sant?!

Asta va fi: a) o capodopera sau b) o porcarie. Asa sunt intotdeauna lucrurile astea.


28 iun. 2013

Tara in care ne-am nascut

Poate ati auzit de Proiectul Urasc, care presupune fotografierea unor indivizi care tin pancarte sau foi pe care este scris ceea ce urasc ei.

Cum rasfoiam astazi niste fotografii din cadrul acestui proiect, am dat peste perla asta:





20 iun. 2013

Un os de ros

Astazi am dat peste o istorisire teribila a trecerii in nefiinta, ceea ce mi-a creat in mod involuntar un tablou mental in care noi, toti cei care inca mai traim aici, cei care din multe si marunte motive nu fugim rupand pamantul care incotro, noi, astia nu traim cu adevarat, dar nici chiar morti nu suntem. Simplul fapt ca ne constientizam agonia, insa nu ne desprindem de ea ne condamna la un lent purgatoriu. Suntem undeva intre viata si moarte, cu un brat intins catre cer si unul ingropat in noroi.

Intre timp, ne plangem de mila.



17 iun. 2013

Din ciclul "Scapa cine poate", azi va prezentam (1):

Recomandarile unui pilot roman de exceptie, capitan pe Boeing 787 Dreamliner la Qatar Airways, pentru tinerii romani care aspira la o cariera in aviatie:

"Cu regret spun asta, dar daca isi doresc cu adevarat o profesie in aviatie, sa plece undeva in afara Romaniei. Dincolo de granitele tarii, daca dovedesc ca sunt capabili, au toate usile deschise. Romania a devenit, din pacate, locul perfect pentru ca multi absolventi ai scolilor de pilotaj - si nu numai - sa-si rateze cariera si viitorul. O tara unde sistemul de valori a fost aruncat la cosul de gunoi iar criterile angajarii si promovarii sunt o perfidie, nu-ti pot [sic] asigura decat un destin patetic si regrete tarzii." (Dumitru Oprișiu, pilot cu o experienta de 37 de ani si peste 18.000 ore de zbor)




14 iun. 2013

Prosti, da' multi

Via

Mie nu-mi place sa-mi dau cu parerea despre politica. Am o idee generala despre ce inseamna viata politica la nivel global si una la fel de generala despre ce inseamna ea la nivel local. Ocazional, mai citesc cate un rand-doua de "breaking news". Prefer sa cred ca nu am lasat sa se insinueze distanta asta fata de politica din ignoranta sau nepasare, ci ca un mecanism psihologic constient de autoaparare. Imi sunt suficiente mizeriile la care sunt martora sau involuntar participanta la nivel zilnic, daca nu chiar permanent.

Acestea fiind spuse, mi se pare ca natiunea romana contemporana (si nu doar contemporana, dar nu am energia necesara decat pentru acest capitol in scrisoarea de azi) isi datoreaza climatul politic dezastruos unui aspect intim foarte special pe care il intalnim la nivel individual: dorinta de a fi dominat. O spun chiar in sensul erotic. Mi se pare ca oamenii care alcatuiesc poporul acesta - sau cel putin cei care alcatuiesc populatia urbana, pentru ca pe aceasta o cunosc mult mai indeaproape - nazuiesc catre a fi subjugati, tinuti sub papuc, calcati in picioare.

Sa va dau un exemplu graitor: ati observat ca, atunci cand va adresati unui vanzator dintr-un magazin (fie la buticul din colt, fie intr-un mall) cu "dumneavoastra", il derutati complet? Nu in sensul ca ii este gadilat orgoliul de asa o dovada de relationare interumana civilizata, ci in sensul ca omul devine debusolat, indignat chiar. Nu de putine ori mi s-a intamplat ca persoana de la capatul opus al acestor conversatii sa inceapa o tutuire brusca si agresiva prin care sa contracareze (de ce, oare?) politetea mea abominabila.

Dialog real intr-un magazin de mall cu produse la preturi practic prohibitive pentru românul din inexistenta clasa sociala de mijloc:

"Persoana Z: Buna ziua. Aveti produsul X?
Vanzator: Cred ca avem, trebuie sa caut.
Persoana Z: Daca puteti, as dori marimea Y.
Vanzator: Dar de ce imi ziceti asa? Ca nu suntem mai multi aici, sunt doar eu."

Desigur, am ales un exemplu finut; ceva lejer, de vara, cum s-ar spune. Situatiile pe care le-am intampinat sunt de ordinul zecilor si mult mai brutale de atat. Prefer, totusi, sa mi le amintesc mai des pe acestea, atat de ridicole incat mai ca nasc un zambet, ca sa nu-i spun rictus.




13 iun. 2013

Cand am inteles



Imi aduc aminte perfect momentul in care am inteles ca nu imi place tara in care m-am nascut.

Lucru previzibil, se intampla la prima mea iesire in strainatate. Cine m-o fi pus sa merg prima oara in viata asta in Austria, dintre toate locurile posibile, nu stiu. As fi putut alege Bulgaria si poate ca nu as fi sesizat nimic in neregula, as fi putut alege Italia si poate as fi avut parte macar de putin românism, as fi putut alege - pentru numele celor sfinte - Republica Moldova, poate as fi apreciat mai mult ceea ce aveam. Dar mint. In Moldova am mai fost cand aveam 6 ani. Erau tancuri pe strada, bezna afara si in suflete, iar oamenii beau votca in pahare de apa pline-ochi. Insa varsta mea prea frageda nu mi-a permis atunci sa emit judecati de valoare. Ce sintagma erodata.

Dar divaghez.

Cert e ca aveam deja vreo 25 de primaveri cand am aterizat pentru prima oara (si folosesc verbul in toate sensurile lui, caci aterizata m-am si simtit) intr-o tara straina. Primele clipe au fost mute. Nu voi uita niciodata muţenia din aeroportul vienez. In retrospectiva, as compara uluirea pe care o simteam plutind atunci prin linistea aceea aproape desavarsita cu socul trait de personajele din filmele apocaliptice (imi vine in minte 28 Days Later) atunci cand ies pe strazile odinioara suprapopulate si le vad pustii, lipsite de tipenie de om si de orice urma de zgomot. Doar ca eu numai sentimente apocaliptice nu aveam. Aveam sentimentul desprinderii unei membrane invizibile, dar opace, care imi acoperise perceptia la modul general toata viata mea de pana atunci. In sfarsit, vedeam clar. Era posibil ca oamenii sa nu urle ca sa se faca intelesi, sa nu gesticuleze ca suferinzii din institutiile psihiatrice, sa nu se imbulzeasca, sa nu existe cozi, sa nu existe chipuri incrancenate si enumerarea asta poate continua la infinit. Totusi voi insista pe linistea aceea deloc apasatoare care m-a lovit ca o unda de soc. Ce liniste eliberatoare! Senzatia de levitatie m-a tinut cateva minute bune, timp in care am facut cunostinta si cu starea de intelegere care da titlul acestei scrisori virtuale. Atunci am inteles ca nu peste tot este ca in Romania. Linistea dintr-un loc de tranzit al fiintelor omenesti m-a facut sa inteleg asta.