1 sept. 2014

Vaca si vitel

Astazi la unul dintre miile de Mega Image-uri din Bucuresti, coborasem neregulamentar in timpul programului de lucru pentru a-mi potoli nevoia de carbohidrati. Insfac carbohidratii si ma proptesc la coada pe culoarul stramt prevazut pentru acest lucru intre doua rafturi. In fata, doua case in functiune, una langa cealalta. Coada, una singura pe ingustul culoar antementionat.

Nu stau mai mult de cateva secunde, cand apare proverbiala vaca incaltata de mana cu vitelul ei. O vad cum se opreste o secunda in coasta mea stanga, apoi o secunda in lateralul meu facandu-si loc cu coatele si cu tanarul vitel pe post de deschizator de drumuri, iar mai departe protapindu-se in fata cozii, la una dintre casele de marcat, jucand un teatru al gesturilor remarcabil, trebuie sa recunosc, intrucat reusea sa dea impresia clara ca ar avea un apartinator la casa si, prin urmare, ar fi indreptatita sa se infiinteze direct acolo. Poate pentru ca era ora critica a dupa-amiezii cand imi scade glicemia, am hotarat, totusi, sa urmaresc vaca si vitelul pana la capat. Stiu, veti spune ca nu este deloc socant, dar vaca nu avea apartinatori la casa, pur si simplu hotarase extrem de spontan (v-am spus, intr-o singura secunda) ca are dreptul, ca, nu-i asa, i se cuvine sa se balige pur si simplu peste pulimea care astepta modesta la coada si sa se infiga fix in fata, la casa. Am simtit si eu la fel de spontan cum mi se urca sangele la cap si rosu am vazut in fata ochilor, precum un taur la corida. Poate ca, de vaca nu ar fi fost insotita de vitelul ei de-o schioapa, as fi tacut, as fi intors privirea si chiar m-as fi facut ca nu observ, ca toti ceilalti. Insa vaca era cu vitel, iar vitelul, asa cum vede ca se baliga vaca, asa se va baliga si el, la randu-i, peste ogoare, prin casele oamenilor, in mijlocul ulitei si cine stie mai pe unde.

Asa ca m-am smucit si eu de la coada pret de un ragaz sa-i atrag atentia vacii ca aia e o coada, un sir la care oamenii (e drept, nu si mamiferele incopitate) asteapta sa le vina randul la casa. In acel moment, i-am vazut sclipirea din ochii mici de porc (era o jivina multi-specie). Exista jigodii ce misuna printre noi si care, atunci cand comit o marsavie, au o sclipire de bucurie pura in ochi, incercati sa urmariti si o veti surprinde.

A hotarat sa joace pana la capat, argumentand cu ideea taraneasca a existentei a doua case. I-am explicat ceea ce, desigur, stia, si anume ca noi, toti, asteptam la un singur rand, iar in fata ne distribuim in functie de eliberarea caselor. Aceeasi placa. Zic: "Adica vreti sa spuneti ca eu trebuia sa ma gandesc de la inceput la ce casa am chef sa merg si sa ma asez la aceea." Aceeasi placa. Ma intorc la un om de la coada: "Dumneavoastra v-ati ales de la inceput casa preferata?" Tacere si privire inainte. Insist: "Spuneti, v-ati gandit din timp unde vreti sa ajungeti?" (Deja aici incepe sa semene cu "Unde o sa va petreceti eternitatea?"). Nimeni nu a facut nici cel mai mic gest. Mi-am reluat locul la coada, iar omul caruia ma adresasem se hotaraste, in sfarsit, sa spuna ceva, dar zambind asa, gales, cum zambesti unor femei proaste care se cearta la coafor: "Sunt doua case, dar un singur rand." Filosoful a vorbit.

Vaca s-a intors, totusi, la coada, putin mai in spatele meu, de unde l-am auzit pe vitel soptind: "Vezi, ti-am zis eu ca era coada!" Apoi am auzit-o pe vaca facand: "Şşş."



25 iul. 2014

[Carte] Wide Sargasso Sea - Jean Rhys

"Only two things issue from inescapable self-awareness: pain and art."


Probabil pentru ca literatura face parte intrinseca din viata mea, uneori - foarte rar - dau peste o carte pe care o simt la un nivel atat de intim incat mi se pare ca as fi scris-o eu sau ca, in orice caz, as fi putut sa o scriu. Intentiile si mijloacele autorului se confunda cu ale mele pana in punctul unei dulci pierderi a propriei mele identitati intre filele acelei carti. La final, imi recuperez, bineinteles, identitatea, dar intotdeauna cu urmele si amintirea acelei experiente sedimentate bine pe undeva.

Wide Sargasso Sea este una dintre acele carti.

Nu stiu sa se fi tradus in romana, iar de cumparat am uitat de unde am cumparat-o. Exemplarul meu are alta coperta, o alta editie, insa am ales-o cu titlu ilustrativ pe cea de fata intrucat reda mai bine atmosfera dinauntrul paginilor decat anosta mea imagine rosiatica a marii.

Venea spre mine de undeva, de departe, acest roman. In ultimul an de facultate am facut un curs de literatura engleza dedicat postmodernismului. De altfel, unul dintre singurele doua cursuri care m-au interesat in acei ani. Jean Rhys era in programa cu titlul acesta, ca exponent al literaturii postcoloniale. Nu exista in DEX cuvantul "postcolonial". Nu mai stiu daca am studiat atunci cartea in mod propriu-zis, dar cert e ca, ani mai tarziu, cand am zarit-o pe un raft aflat cine stie unde, mi-am amintit exact de unde o stiam si, pentru ca incerc acum sa imi ofer privilegii pe care nu le-am avut la timpul lor, am cumparat-o.

Cheia in care este citita cartea de obicei este asa: cu un ochi pe Jane Eyre al lui Charlotte Brontë si cu altul pe cartea lui Rhys. Este adevarat, Rhys a conceput romanul ca pe un prequel la evenimentele din Jane Eyre, insa legatura de ordin beletristic se opreste aici. Fiind, totusi, vorba de postmodernism, granitele imaginatiei scriitorilor sunt larg deschise, iar Rhys foloseste clasicul roman al lui Brontë ca referinta metatextuala, iar interferentele de ordin cronologic, de structura a actiunii etc. sunt minime, cele doua romane atingandu-si usor varful degetelor à la Michelangelo doar spre finalul lui Wide Sargasso Sea.

In rest, pe cat de restransa ca numar de pagini, pe atat de incarcata de sens si de intunecata minunatie este cartea asta, care, pe raftul meu personal, sta sub eticheta de capodopera. Privirea pe care cititorul o arunca prin intermediul ei spre realitatea istorica a vietii in coloniile britanice din Marea Caraibilor in secolul 19 nu este o privire rapida, ci una lunga, intensa si patrunzatoare. Pana la finalul paginilor, lumea aceea ni se contureaza in carne si oase in fata ochilor, atat din punct de vedere al civilizatiei, cat si ca experienta totala ce implica toate simturile. Mirosim, atingem, gustam, auzim si, mai ales, vedem Jamaica si Dominica de secol 19. Daca Henri Rousseau ar fi scris o carte, asa ar fi aratat; de la inceput m-am gandit la picturile lui, fiind cea mai apropiata legatura care mi-a venit in minte.

Unul dintre cele mai ravasitoare aspecte de constructie romanesca consta aici in punctul de vedere multiplu. Naratiunea este vazuta, pe rand, de fiecare dintre protagonisti. Nu suntem anuntati cand are loc schimbarea naratorului, insa ne dam seama, iar intelegerea acestui fapt este, cumva, profund emotionala pentru cel care citeste. Pentru ca fiecare dintre naratori are dreptatea sa, limitele sale, istoria sa care nu ii dau voie sa le inteleaga pe ale celuilalt. Dezradacinarea personajelor, schimbarile masive prin care trec dau nastere unui spectacol grandios de urmarit, si tragic pe toate planurile. Natura luxurianta si policromatica contrasteaza puternic cu intunericul gaunos al destinelor acestor oameni. Traumele se revarsa asupra panzei vii a florei si faunei, o asfixiaza cu surda lor greutate.

Totusi, personajul central este tanara Antoinette Cosway, protagonista pe care autoarea Jean Rhys o intelege foarte bine, ea insasi fiind de origine dominicana, transplantata in Anglia. De aici si plauzibilitatea angoasanta a textului.

Aminteam mai sus despre pluralitatea vocilor narative din roman. In principiu, realitatea insulara pare simpla, fiind caracterizata prin dihotomia victima-opresor. In fapt, lucrurile nu sunt niciodata ceea ce par, iar revelarea adevarurilor individuale este fascinanta. Populatia locala se compune la randul ei din victime si opresori, iar strainii au si ei motivatiile lor uneori greu de condamnat. Englezul care il intruchipeaza pe Rochester din Jane Eyre nu isi propune de la inceput sa oprime, dimpotriva. Asistam neputinciosi la spectacolul transformarii sale, pe parcurs derulandu-se in fata ochilor nostri si comportamentul lui Antoinette, despre care putem intelege usor de ce ii poate parea psihotic sau vrajitoresc unui outsider. Rhys reuseste sa disece si conceptul de "celalalt", cu radacinile sale bine infipte in existentialism, curent pe care autoarea l-a trait-o pe viu in anii sai de formare.

Tragicul deznodamant, in care cititorul mai putin informat in privinta paginilor pe care le citeste poate incepe, in sfarsit, sa suspecteze cine este femeia nebuna din podul conacului Thornfield Hall, reuneste cele doua opere literare. De altfel, notiunea de "mad woman in the attic" a devenit de ceva timp un leitmotiv in lumea literara si nu numai, un fel de referinta in explorarile feministe si asa mai departe. Oare ce ar zice Charlotte Brontë daca ar sti ca o femeie din Indiile de Vest a scris in secolul 20 o istorie a vietii nebunei Bertha, femeia inchisa in pod din romanul ei de dragoste, personaj prin excelenta secundar si condamnat uitarii?

Am senzatia ca despre Wide Sargasso Sea se poate scrie la infinit si tot nu s-ar scrie exhaustiv, asa ca ma voi apropia de finalul gandurilor mele asternute aici, ca sa nu stric placerea unei eventuale lecturi. Recenziile sub forma de povestire a actiunii nu mi-au placut, oricum, niciodata.

Ca scriitoare, Rhys nu a avut succese majore pana la Wide Sargasso Sea, scrisa spre finalul vietii, mult dupa renuntarea la speranta vreunei recunoasteri din partea breslei. Se simte amaraciune in spatele fiecarui rand, se simte vocea raspicata si tonul taios al unui scriitor care nu mai are nimic de pierdut si care a renuntat demult sa se mai opuna cuvintelor ce vor sa se astearna pe foaie. Cand, in cele din urma, a primit premiul WH Smith Literary Award pentru Wide Sargasso Sea, Rhys a spus: "It has come too late." ("A venit prea tarziu.")

In cele din urma, Wide Sargasso Sea este o carte despre identitate, mai precis despre pierderea identitatii, si este prin excelenta o lectura delicios de incomoda, care te prinde ca un sarpe constrictor care iti da drumul daca si cand vrea el.

5 mai 2014

[Carte] Padurea Norvegiana - Haruki Murakami

Via

Cartea asta zacea prin casa de cativa ani buni, asteptandu-si cuminte randul. Este versiunea in limba engleza, exact editia din fotografia alaturata. Cartile in engleza mi le cumpar, de regula, ca suveniruri din tarile pe care le vizitez in vacante. Nu cred ca s-a intamplat sa plec de undeva fara sa cumpar macar o carte. Pe aceasta am luat-o din Barcelona, insa nu mai tineam minte si, in timp ce o rasuceam pe toate partile, ma tot gandeam de unde sa fie. Am gasit pana la urma eticheta cu pretul lipita pe spate si mentiunea firava a unui website cu terminatia ".es" si astfel mi-am adus aminte. De fapt, astfel a inceput sa curga un suvoi de amintiri din orasul cu pricina, libraria de unde am luat-o, strada pe care se afla libraria, drumul de la hotel pana la strada aceea, alte locuri in care am mers atunci, alte carti pe care mi s-a asternut privirea.

Tot despre memorie este si inceputul cartii lui Murakami. Cateva pagini sunt dedicate acestui proces complicat prin care unele lucruri declanseaza in mintea noastra amintirea altora. Mi se pare fascinant acest inceput de roman, poate si pentru ca problema memoriei m-a interesat intotdeauna. Dar sa nu divagam.

Pe Murakami l-am tot ocolit dintr-un orgoliu stupid. Daca ceva e prea "la moda", imi place sa-l evit. Totusi, desi cartea asta nu e tocmai de capatai pentru autorul japonez (ba chiar este hulita de unii dintre fanii acestuia), pe mine m-a convins. Mai mult, m-a vrajit.

Desi interesant prin natura lui, nu subiectul este punctul forte al acestui roman. Temele au fost arhiexplorate de mai toti autorii care au existat vreodata: iubirea, maturizarea, adolescenta, depresia, suicidul, singuratatea. Toate au fost subiecte de romane, desi mai rar impreuna, ce-i drept. Probabil ca si amestecul acestora este raspunzator pentru farmecul elegiac al lucrarii, insa cheia frumusetii sale consta, dupa parerea mea, in stilul auctorial. Nu sunt obiectiva, e adevarat. Intotdeauna am fost de parere ca maniera/tehnica/stilul sunt mai importante decat subiectul unei carti. Cu alte cuvinte, nu ceea ce este povestit conteaza, ci felul in care este povestit.

Personajele sunt putine, insa conturate precis. La final, cititorul ramane cu impresia ca a reusit sa cunoasca acesti oameni, ca ei exista undeva, nu doar pe hartie. Mare isprava, as spune, caci m-am saturat de personaje prost creionate, unidimensionale si asa mai departe. Nu, aici personajele sunt oameni, iar rareori pot fi oamenii impartiti in buni sau rai. Realitatea este un amalgam de griuri, ceea nu il impiedica, totusi, pe Murakami sa isi coloreze naratiunea cu cele mai vii, nebunesti si palpabile descrieri pe care le-am intalnit, cred, vreodata. Aici straluceste condeiul acestui japonez. Sensurile povestii, simbolurile ei sunt ascunse in codul acestor descrieri innebunitoare. Niciun amanunt nu este uitat. Stim ce culoare au ochii lui Naoko in soare, umbra si penumbra. Ni se spune ce fel de pantaloni purta vanzatorul de sandvisuri din ziua cutare. Aflam in ce parte se unduia firul ierbii pe drumul catre sanatoriu. Mai mult sau mai putin in gluma, acesta este nivelul detaliilor cu care Murakami ne bombardeaza in permanenta. Poate parea obositor si sunt convinsa ca unii cititori chiar asa percep fluxul acestor descrieri omniprezente, insa pe mine m-au fascinat si, repet, ele au un scop anume, vin in completarea naratiunii si nu o sufoca, nefiind derizorii.

Desi povestea de iubire ocupa locul central, aflam multe alte lucruri despre Japonia anilor '60-'70: viata in caminele studentesti, muzica si literatura, atmosfera politica si sociala etc. Sigur, nu se insista asupra acestora, cartea fiind una de stare, in care ne preocupa strict personajele si ceea ce li se intampla lor, precum si modul in care reactioneaza.

Ca puncte slabe, recunosc ca finalul mi s-a parut abrupt si neclar, iar personajul-cheie, Naoko, a ramas un fel de enigma pentru mine. Nu prea am reusit sa inteleg, in special, daca l-a iubit sau nu pe Watanabe. Acesta din urma sustine ca nu, si ne spune acest lucru inca de la inceputul romanului. De asemenea, acest Watanabe, naratorul la persoana intai, nu a reusit sa ma convinga ca personaj palpabil pana spre ultima treime a cartii. Pana atunci, mi se parea o prezenta cam insipida, menita mai mult sa fie un catalizator pentru reactiile celorlalte personaje. Spre final, insa, si el reuseste sa stea in picioare si sa ni se dezvaluie ca atare, strat dupa strat.

Sunt nehotarata in ceea ce priveste cantitatea de tragedie si tristete prezenta. Intr-un fel, mi se pare necesara pentru atmosfera, insa uneori poate parea usor telenovelistic. Prea mult dramatism parca strica. Chiar toata lumea (tot tineretul) in Japonia trebuie sa sufere caineste si sa contempleze suicidul sau autodistrugerea? Daca ar fi sa ne gandim la un alt japonez cu acelasi nume de familie - Ryu Murakami -, s-ar parea ca da. Asa ca este posibil ca noi, occidentalii, sa avem o problema cu acceptarea acestei stari de fapt. Asadar, nu stiu daca sa trec acest aspect la punctele slabe ale romanului.

Stiti cum unele carti, ca si visele, sunt alb-negru in imaginatia cititorului? Aceasta este categoric o carte color, o carte ROGVAIV, pe care o vizualizezi in plenitudinea ei de nuante si care reuseste sa creeze o realitate tridimensionala. Mi se pare ca metoda lui Murakami (este oare aceeasi in toate romanele sale?) este in sine un experiment literar; unul reusit, bineinteles.



21 ian. 2014

Dulce ca Romania

Azi, in pauza de pranz, eram pe fuga prin Piata Amzei.

Intru sa imi refac o stampila intr-un loc care se ocupa cu asa ceva. (Stampilarie?) Inauntru, intendentul se ocupa de foile unui individ. Astept cuminte in spatiul stramt ca un closet de tara si tot astept. Responsabilul ma masoara scurt din privire si revine la clientul unu. Dupa cateva minute, ma onoreaza cu o intrebare adresata aparent foilor pe care cei doi le aranjau: "Ce aveti?" Ignor primul raspuns care imi vine in minte si ii zic ca am de schimbat o stampila. Tacere, in ceea ce ma priveste, alte cateva minute. Apoi: "Deci vreti sa ridicati o stampila?" "Nu, am o stampila si vreau sa schimb partea cu scrisul." Iarasi tacere, intr-un final clientul unu pleaca. Mi se adreseaza iar: "Asa, deci?" Raspund apasat, ca pentru un copil invizibil: "Vedeti stampila asta? Nu vreau alta, vreau sa imi modificati un cuvant." "Aaaa, bun." Imi zice cat ma costa si cand sa revin ca sa o ridic. Intreb daca platesc acum sau dupa. Cand vreti, numai sa-mi spuneti ca sa stiu. Aleg sa platesc acum. Ii dau banii, imi da restul, apoi se indreapta catre clientul trei, care tocmai aparuse. Eu ma fac ca imi aranjez continutul portofelului, apoi al posetei. In cele din urma, ma exprim verbal: "Imi dati si mie ceva pentru?..." Responsabilul, energic si exasperat: "Daaa, va dau! Va fac factura, e bine? Bon, ce vreti?" Zic: "Pai bon, ca parca nu as lasa stampila asa, pur si simplu." Imi da bonul, ii multumesc pentru dulcea-i amabilitate si dau sa ies. "Ati mai facut-o la noi?" "Da, acum mult timp." "A, pai inseamna ca va avem in baza."

Plec.

Dupa ce mi-am rezolvat treburile, am remarcat tot in Piata Amzei o cofetarie noua si rozalie, intitulata Octavian si avand sloganul imens "Dulce de Romania". Ignor vocea interioara care ma avertiza ca, in principiu, un slogan pan-romanesc nu poate fi de bun augur si intru. Fentez cumva vesnicii varstnici care polueaza olfactiv si social zona si ma protapesc zambitoare la casa. Eu, de regula, zambesc atunci cand ma adresez cuiva. Stiu, veti spune ca o caut cu lumanarea, pur si simplu. Si vanzatoarea era zambitoare, spre surprinderea mea.

Cer o amandina. "Aici sau la pachet?" "La pachet." Vanzatoarea incepe sa se foiasca, un pic nelinistita. Face rost de o cutiuta de carton cu insemnele locului si ma intreaba: "Doar o singura amandina vreti?" Trec peste formularea nefericita si adaug iute ca as vrea si un macaron. Stiti, nu te poti numi cofetarie in Bucuresti daca nu ai si macarons. Dulce de Romania. Duduia se repede cu mana inmanusata la un macaron roz, dar isi da seama ca a omis ceva si ma intreaba de care vreau. Zic: "Pai cu ce aveti?" Duduia priveste speriata spre patroana care superviza operatiunea cu o mutra la fel de acra ca frisca din statiunea Jupiter intr-o zi de mai si care mormaie ceva. "Cu ciocolata, vanilie, capsuni..." Aleg capsuni.

Prajitura si macaron-ul sunt asezate in cutiuta roz de carton si mi se cere o suma mai mare cu 1,5 lei decat mi se parea mie ca ar face. Platesc si iau bonul (da, mi-au dat bon!) care imi confirma banuiala ca 1,5 lei costa cutiuta de carton care mi-a fost inmanata ca un trofeu de duduia de la cofetaria dulce ca Romania. Asa, in mana. Nu am avut prezenta de spirit de a scotoci in poseta dupa manusi inainte de operatiune si nu mai aveam energia morala de a cere o punga si a suporta consecintele materiale si psihice ale unui asemenea fapt. Am iesit in frigul si burnita de afara si am rezistat eroic pana intr-un loc unde am putut depune trofeul cu mainile rosii ca focul, apoi am scos cu greu manusile pentru ca degetele nu ma mai ascultau.

Deznodamantul: macaron-ul zacuse mult in galantar, era atat de crocanta incat invelisul se sfarama in bucatele, iar miezul cremos era tare ca piatra. Va spun si despre amandina dupa ce reusesc sa o dezlipesc de pe peretii cutiutei roz inscriptionate cu "Dulce de Romania" si dupa ce o reconstitui, evident.

P.S.: Doua aspecte m-au gadilat, totusi, astazi in incursiunea mea prin Piata Amzei. Primo, cofetaria roz mi-a dat bon fiscal (fara sa-l cer!). Secondo, pe unul dintre peretii stampilariei trona gigant, maiestuos un poster magnific cu David Byrne fotografiat de Annie Leibovitz.

Breaking news: cofetaria Octavian s-a deschis si in Promenada Mall, semn ca vanzarea e buna, iar romanii stiu sa aprecieze calitatea.