5 mai 2014

[Carte] Padurea Norvegiana - Haruki Murakami

Via

Cartea asta zacea prin casa de cativa ani buni, asteptandu-si cuminte randul. Este versiunea in limba engleza, exact editia din fotografia alaturata. Cartile in engleza mi le cumpar, de regula, ca suveniruri din tarile pe care le vizitez in vacante. Nu cred ca s-a intamplat sa plec de undeva fara sa cumpar macar o carte. Pe aceasta am luat-o din Barcelona, insa nu mai tineam minte si, in timp ce o rasuceam pe toate partile, ma tot gandeam de unde sa fie. Am gasit pana la urma eticheta cu pretul lipita pe spate si mentiunea firava a unui website cu terminatia ".es" si astfel mi-am adus aminte. De fapt, astfel a inceput sa curga un suvoi de amintiri din orasul cu pricina, libraria de unde am luat-o, strada pe care se afla libraria, drumul de la hotel pana la strada aceea, alte locuri in care am mers atunci, alte carti pe care mi s-a asternut privirea.

Tot despre memorie este si inceputul cartii lui Murakami. Cateva pagini sunt dedicate acestui proces complicat prin care unele lucruri declanseaza in mintea noastra amintirea altora. Mi se pare fascinant acest inceput de roman, poate si pentru ca problema memoriei m-a interesat intotdeauna. Dar sa nu divagam.

Pe Murakami l-am tot ocolit dintr-un orgoliu stupid. Daca ceva e prea "la moda", imi place sa-l evit. Totusi, desi cartea asta nu e tocmai de capatai pentru autorul japonez (ba chiar este hulita de unii dintre fanii acestuia), pe mine m-a convins. Mai mult, m-a vrajit.

Desi interesant prin natura lui, nu subiectul este punctul forte al acestui roman. Temele au fost arhiexplorate de mai toti autorii care au existat vreodata: iubirea, maturizarea, adolescenta, depresia, suicidul, singuratatea. Toate au fost subiecte de romane, desi mai rar impreuna, ce-i drept. Probabil ca si amestecul acestora este raspunzator pentru farmecul elegiac al lucrarii, insa cheia frumusetii sale consta, dupa parerea mea, in stilul auctorial. Nu sunt obiectiva, e adevarat. Intotdeauna am fost de parere ca maniera/tehnica/stilul sunt mai importante decat subiectul unei carti. Cu alte cuvinte, nu ceea ce este povestit conteaza, ci felul in care este povestit.

Personajele sunt putine, insa conturate precis. La final, cititorul ramane cu impresia ca a reusit sa cunoasca acesti oameni, ca ei exista undeva, nu doar pe hartie. Mare isprava, as spune, caci m-am saturat de personaje prost creionate, unidimensionale si asa mai departe. Nu, aici personajele sunt oameni, iar rareori pot fi oamenii impartiti in buni sau rai. Realitatea este un amalgam de griuri, ceea nu il impiedica, totusi, pe Murakami sa isi coloreze naratiunea cu cele mai vii, nebunesti si palpabile descrieri pe care le-am intalnit, cred, vreodata. Aici straluceste condeiul acestui japonez. Sensurile povestii, simbolurile ei sunt ascunse in codul acestor descrieri innebunitoare. Niciun amanunt nu este uitat. Stim ce culoare au ochii lui Naoko in soare, umbra si penumbra. Ni se spune ce fel de pantaloni purta vanzatorul de sandvisuri din ziua cutare. Aflam in ce parte se unduia firul ierbii pe drumul catre sanatoriu. Mai mult sau mai putin in gluma, acesta este nivelul detaliilor cu care Murakami ne bombardeaza in permanenta. Poate parea obositor si sunt convinsa ca unii cititori chiar asa percep fluxul acestor descrieri omniprezente, insa pe mine m-au fascinat si, repet, ele au un scop anume, vin in completarea naratiunii si nu o sufoca, nefiind derizorii.

Desi povestea de iubire ocupa locul central, aflam multe alte lucruri despre Japonia anilor '60-'70: viata in caminele studentesti, muzica si literatura, atmosfera politica si sociala etc. Sigur, nu se insista asupra acestora, cartea fiind una de stare, in care ne preocupa strict personajele si ceea ce li se intampla lor, precum si modul in care reactioneaza.

Ca puncte slabe, recunosc ca finalul mi s-a parut abrupt si neclar, iar personajul-cheie, Naoko, a ramas un fel de enigma pentru mine. Nu prea am reusit sa inteleg, in special, daca l-a iubit sau nu pe Watanabe. Acesta din urma sustine ca nu, si ne spune acest lucru inca de la inceputul romanului. De asemenea, acest Watanabe, naratorul la persoana intai, nu a reusit sa ma convinga ca personaj palpabil pana spre ultima treime a cartii. Pana atunci, mi se parea o prezenta cam insipida, menita mai mult sa fie un catalizator pentru reactiile celorlalte personaje. Spre final, insa, si el reuseste sa stea in picioare si sa ni se dezvaluie ca atare, strat dupa strat.

Sunt nehotarata in ceea ce priveste cantitatea de tragedie si tristete prezenta. Intr-un fel, mi se pare necesara pentru atmosfera, insa uneori poate parea usor telenovelistic. Prea mult dramatism parca strica. Chiar toata lumea (tot tineretul) in Japonia trebuie sa sufere caineste si sa contempleze suicidul sau autodistrugerea? Daca ar fi sa ne gandim la un alt japonez cu acelasi nume de familie - Ryu Murakami -, s-ar parea ca da. Asa ca este posibil ca noi, occidentalii, sa avem o problema cu acceptarea acestei stari de fapt. Asadar, nu stiu daca sa trec acest aspect la punctele slabe ale romanului.

Stiti cum unele carti, ca si visele, sunt alb-negru in imaginatia cititorului? Aceasta este categoric o carte color, o carte ROGVAIV, pe care o vizualizezi in plenitudinea ei de nuante si care reuseste sa creeze o realitate tridimensionala. Mi se pare ca metoda lui Murakami (este oare aceeasi in toate romanele sale?) este in sine un experiment literar; unul reusit, bineinteles.



Niciun comentariu: